Povestea lacrimei...
Lacrima e un vis spulberat prelins spre eternitate pe obraz.
Lacrima e imaginea iubirii rătăcite între gândurile negre ale zilelor aparent albe.
Lacrima e o dovadă a dorinţei de a nu fi singur şi a singurătăţii în a dori.
Lacrima e paşaportul ce însoţeşte omul la paşi, la plata vămilor trecerii dintr-o lume in alta.
Lacrima căzută ca de undeva din geana unei stele luceşte pe trupuri obosite de dor.
Lacrimi, lacrimi… lac imens şi secătuit de lacrimi… !
Lacrima vindecă tot, dar şi omoară!
Lacrima se menţine rece în numele minciunii, fară de care ar fi pustie lumea.
Lacrima ce nu-ti dă pace, ce nu se risipeşte cu clipirea următoare… e lacrima străfulgerată de o dragoste mai iute decât orice făptură fugară!
Lacrima nu mănâncă, nu face politică, nu cântă, nu spune „nu”, nu înjură, nu uită, nu râde, nu bea, nu fumează, dar reuseşte sa facă dragoste tot timpul cu obrazul pe care îşi aleargă ultimele clipe!
pentru suflett...
Era odată un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbraca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era mai bun. De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine. Totuşi, regele trăia cu teamă că aceasta soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul. Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele. Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observă! Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: “Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur.” O întrebă pe cea de-a patra nevasta: “Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumose haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” “Nici vorbă!” replica cea de-a patra soţie şi plecă fără un alt cuvânt. Răspunsul ei străpunse inima regelui că un cuţit. Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: “Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” “Nu!” veni răspunsul celei de-a treia soţii. “Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsători!” Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: “Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” “Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!” replica cea de-a doua soţie. “Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău.” Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi se auzi o voce: “Eu te voi urma oriunde vei merge!” Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale. Adânc îndurerat, regele spuse: “Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!” În realitate, noi toţi avem 4 soţii în viaţa noastră: Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim. Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii. Cea de-a doua soţie este FAMILIA ªI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem. Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goană după averi, bunăstare şi putere. Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge. Deci, să-l cultivăm, să-l facem puternic şi să-l bucurăm acum, pentru că este singura părticică din noi care ne va urma şi va fi cu noi în eternitate.
*************************************************************************
*************************************************************************
Iubirea ne însufleţeşte. Iubirea ne trezeşte cu adevărat la viaţă. Orice om se naşte a doua oară în momentul în care începe să iubească. Fluxul iubirii este însăşi esenţa unificatoare a vieţii. Toată fiinţa se întremează atunci când iubim. Sufletul este la apogeu prin iubire. Dar şi mintea şi trupul sunt perfecţionate prin suflul iubirii.
Mare graţie să poţi să iubeşti! Mare binecuvîntare faptul că sufletul nostru poate să iubească! Păstraţi-vă mereu în fluxul natural al iubirii. Protejaţi şi faceţi să crească orice iubire curată şi sănătoasă. Lăsaţi iubirea să curgă în şi prin voi neobstrucţionată măcar 30 de zile şi doar ceea ce-şi are rădăcinile în adevăr şi spirit mai poate să reziste în viaţa voastră.
Nimic nu însufleţeşte, nimic nu purifică, nimic nu însănătoşeşete şi nimic nu te împlineşte mai mult decît IUBIREA!
***********te iubesc cu adevărat_?
Spunem adeseori: “Te iubesc!”, deşi prin aceasta încercăm să spunem: “Am nevoie de tine” sau “Nu mă părăsi”.
Acest lucru demonstrează defapt că nu am experimentat încă iubirea adevărată. Înainte de toate trebuie să începem să ne iubim pe noi înşine, să ne acceptăm pe noi înşine aşa cum suntem, să spunem “Da!” felului nostru de a fi. Astfel vom putea fericiţi şi bucuroşi chiar şi singuri. În acel moment critica celorlalti nu ne va mai lovi dureros şi vom fi eliberaţi şi de dependenţa faţă de ceilalţi. Atâta vreme cât avem nevoie de ceilalţi nu sunt cu adevărat liber. Dacă noi înşine reuşim să ne eliberăm de teama de a fi lăsaţi singuri vom fi capabili să îi dăruim şi partenerului nostru mai multă libertate. Abia atunci va deveni posibilă iubirea adevărată, pentru că iubirea nu poate fi ţinută sub cheie sau legată în lanţuri. Dacă facem acest lucru, iubirea moare şi rămâne doar obişnuinţa.